Până nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să găseşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Eşti obişnuit să găseşti binele alături de rău. „Acesta e bun, acela e rău.” Aşa arată modul tău de a te judeca pe tine şi de a l judeca pe aproapele tău. El nu îţi va aduce niciodată pace. Aproapele tău nu este bun sau rău - şi nici tu, de altfel. Amândoi sunteţi numai buni. Nu există rău în voi. Poţi crede că există rău în tine - poţi, de fapt, crede că există prea puţin sau deloc bine în tine - dar aceasta este o credinţă greşită. Atâta vreme cât o vei menţine, te vei chinui pe tine însuţi sau pe alţii. Ce vreau să spun când zic că există numai bine în tine? Aceasta' înseamnă, oare, că eşti incapabil de un gând sau de un gest negativ? Fireşte că nu, altfel nu te-ai afla unde te afli. Lumea ta e un complex de gânduri şi gesturi negative, amestecate cu gânduri şi gesturi pozitive. Lumea ta este o lume a umbrelor, o lume a întunericului şi a luminii, combinate. Totuşi, întreaga lume pe care o trăieşti este alcătuită numai din gânduri. Dacă ai putea elimina gândirea negativă din mintea ta, ai trăi într-un gen de lume cu totul diferit. Într-o lume în care există numai gânduri „bune”, comparaţia este imposibilă. Fără comparaţie, nu există interpretare - deci nu poate exista eşec, pedeapsă, sacrificiu sau suferinţă. Îţi poţi imagina o astfel de lume strălucitoare, nevinovată? S-ar putea să ţi se pară straniu că o astfel de lume poate exista, totuşi ea nu este mai greu de creat decât lumea pe care o locuieşti! Poţi începe să creezi această lume nouă, înţelegând că în tine sau în semenul tău nu există nimic rău, ci numai bine. Frica de rău este cea care face „răul” să pară real. Toată negativitatea se naşte din frică. Însuşi conceptul de „rău” este un gând al fricii. Prin urmare, ce altceva mai există, pe lângă bunătatea ta, care este dreptul tău câştigat prin naştere? Există îndoiala care spune că nu eşti bun. Există frica. Viaţa ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială şi frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala şi frica nu-ţi contestă perceperea propriei tale bunătăţi? De câte ori nu-ţi contestă ele perceperea bunătăţii aproapelui tău? O dată ce ştii că îndoiala şi frica operează continuu în cadrul experienţei tale, le poţi accepta în mod conştient. Apoi. ele devin, pur şi simplu, parte din dansul conştientei. „Oh, da, ştiu că sunt bun. Şi ce s-ar întâmpla dacă n-aş fi?” Acest dans are loc în minte. Dialogul se desfăşoară într-un dute-vino continuu. Dar, încetul cu încetul, îşi pierde din tonul osânditor. Treptat, pe măsură ce frica este îmbrăţişată, ea se stinge. Conflictul se şterge din mintea care îşi recunoaşte propria bunătate. Şi, o dată ce şi-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menţine decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii şi fricii să se întoarcă în mintea ta. Ceea ce este divin e liber de dualitate şi de orice fel de conflict. Te deschizi către divinitate, atunci când vezi propriul tău bine şi pe cel al aproapelui tău ca fiind unul şi acelaşi. Divinitatea e întotdeauna împărtăşită. Ea nu este niciodată exclusivă. Tot ceea ce înseamnă exclusivitate este o plăsmuire a fricii. Tot ceea ce înseamnă judecată este o plăsmuire a fricii. Numai atunci când respingi răul şi accepţi binele vei alunga frica din inima ta. Nici unul dintre copiii lui Dumnezeu nu poate fi rău. În cel mai nefericit caz, el este chinuit. În cel mai nefericit caz, îi atacă pe alţii şi îi învinuieşte pentru chinul său. Dar el nu este rău. Da, chiar atât de adânc trebuie să meargă compasiunea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iubirea ta. Tu-ţi poţi stabili condiţiile şi justificările - dar pe mine ele nu mă păcălesc. Ţi-am spus adevărul. Nu e în interesul tău să-l denaturezi. Dacă ţi-e greu să ierţi şi să iubeşti pe cineva, spune-o. Nu-l condamna, ca să-ţi justifici propria slăbiciune. Dacă eşti cuprins de frică, spune adevărul. Adevărul aduce întotdeauna sănătate mintală. Doar cel cuprins de frică judecă pe altul. Ai trecut tu dincolo de strânsoarea fricii? Dacă nu, atunci recunoaşte-ţi frica. Dacă îţi recunoşti frica, nu îi vei judeca pe ceilalţi, deoarece vei ajunge să înţelegi că frica îţi distorsionează întotdeauna percepţia. Recunoaşte-ţi frica şi fii sincer cu tine şi cu ceilalţi. Mărturiseşte: „Sunt cuprins de frică acum şi de aceea nu pot vedea corect.” Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea. Încredinţează-mi mie aceste judecăţi. Spune adevărul: „Iisuse, nu-l pot vedea corect pe acest seamăn al meu, deoarece îl judec. Ajută-mă să mă dezbar de judecăţile mele şi să înţeleg ce frici sunt scoase la iveală în mine de către comportamentul său.” Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi. Nu urăşti pe altcineva, decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi. Iată de ce, orice încercare de a justifica mânia, frica sau judecata eşuează lamentabil. Este pur şi simplu o tentativă de a acuza pe altcineva pentru propria ta greşeală. O încercare lipsită de onestitate. De responsabilitate. Ai mijloacele de a pune definitiv capăt judecăţii, dar încă mai vrei s-o justifici. De ce? Fiindcă nu-ţi poţi recunoaşte greşeala. Preferi să suferi, decât să admiţi că ai făcut o greşeală. Preferi să pretinzi că eşti perfect, decât să recunoşti că, în cazul ăsta, eşti un învăţăcel. Ce orgoliu de neînţeles! Cum pot lua de mână pe cineva care, în pofida durerii sale, insistă că e perfect? Nu te pot ajuta, dacă nu mă laşi să o fac. A greşi nu este un lucru atât de îngrozitor. Greşeala nu te va deposeda de iubire şi de acceptare. Tu aşa crezi, dar asta nu e decât o închipuire. Ceea ce te privează de iubire este insistenţa că faci ceea ce trebuie, atunci când, de fapt, nu faci. Asta împiedică intervenţia corectivă. Încearcă, te rog, să înţelegi acest lucru. A nu face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „rău”, iar a face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „bun”. Fiecare dintre voi va face atât ceea ce trebuie, cât şi ceea ce nu trebuie, de sute de ori în cursul unei singure zile. Îţi spun că nu poţi număra de câte ori faci ceea ce trebuie, sau ceea ce nu trebuie pe durata călătoriei tale pământeşti. Această lume este o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi. A învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine. Dacă ai face tot timpul ceea ce este bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală? Fii smerit, prietene. Te afli aici ca învăţăcel şi trebuie să accepţi că aşa stau lucrurile, dacă e să-ţi însuşeşti lecţiile pe deplin. Dacă nu recunoşti că ai făcut o greşeală, nu te pot ajuta s-o corectezi. Dar, admite-ţi greşeala şi corectarea va fi acolo, o dată cu iertarea. Aceasta e calea pe care ţi-am pregătit-o. Nu încerca să fii perfect, prietene. Este un ţel nepotrivit. Numai cei care aleg să sufere mult şi din greu doresc să fie perfecţi. Doreşte, în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci - ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort, numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie. Cei care cer corecţia - o vor primi. Nu pentru că sunt mai buni decât alţii, ci, pur şi simplu, pentru faptul că o cer. Nu îi judeca pe cei ce nu sunt gata să-şi recunoască greşelile. Recunoaşte-le, pur şi simplu, pe ale tale şi dă restul lui Dumnezeu. Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu căuta să Ie-o impui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu e treaba ta s-o ştii. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în tine însuţi. Lasă toate fricile şi judecăţile să se disipeze, acolo unde se ivesc. Recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii. Iată ce-ţi cer eu. E simplu, nu-i aşa? E atât de simplu, încât vei uita mereu. Dar nu fi descurajat. Dacă dorinţa ta pentru pace e puternică, în cele din urmă îi vei ceda. O dată ce ai decis că asta este ceea ce vrei, nu poţi să nu reuşeşti să vii acasă. fragment din "Iubire fara conditii" de Paul Ferrini (preluat http://reikiroman.altervista.org)